„Da, vreau!”. Trei cuvinte care ar trebui să iasă ușor, cu încredere și bucurie. Dar ce se întâmplă când în minte răsună un ecou vag, un „dar…”? Când inima, în loc să bată într-un ritm de vals, începe să cânte o melodie cu accente de îndoială?
Am 35 de ani și mă pregătesc să mă căsătoresc. Sunt într-o relație frumoasă, cu un om pe care îl iubesc și care mă iubește la rândul lui. Și totuși, în ultimele săptămâni, mă trezesc tot mai des gândindu-mă la acel moment de la starea civilă, când va trebui să spun „da”.
Îmi amintesc perfect cum a fost când mi-a cerut mâna. Emoția, fericirea, lacrimile de bucurie. Dar, în paralel cu toate acestea, a fost și o mică voce în capul meu care șoptea: „Ești sigură că vrei asta?”.
Acum, cu cât ne apropiem mai mult de nuntă, cu atât această voce devine mai puternică. Îmi pun întrebări la care nu găsesc răspunsuri simple: Sunt pregătită pentru angajamentul pe viață? Oare îmi voi pierde independența? Ce se va întâmpla cu visele și aspirațiile mele?
Cred că aceste îndoieli sunt perfect normale. Societatea ne-a construit o imagine idealizată a căsătoriei, dar realitatea este mult mai complexă. Căsătoria este o decizie uriașă, care schimbă complet cursul vieții. Și este firesc să ne temem de necunoscut.
Dar, în același timp, nu vreau să îmi sabotez fericirea. Vreau să mă căsătoresc din dragoste, nu din frică sau din sentimentul că „așa trebuie”. Vreau să construiesc o viață împreună cu partenerul meu, bazată pe încredere, respect și comunicare.
Așa că, în aceste momente de introspecție, am decis să fiu sinceră cu mine însămi. Să îmi ascult inima și să îmi analizez sentimentele. Și, cel mai important, să nu mă las influențată de opiniile celorlalți.
Căsătoria este o decizie personală și fiecare dintre noi trebuie să o ia în funcție de propriile valori și convingeri. Dacă îndoielile mele persistă, poate ar fi mai bine să amân nunta și să mai iau timp pentru a mă gândi.
Dar, dacă în adâncul sufletului meu știu că vreau să fiu cu acest om, atunci voi merge înainte cu capul sus. Și voi spune „da”, nu de frică să îl pierd, ci pentru că îl iubesc și vreau să îmi petrec restul vieții alături de el.
