Duminica Floriilor, prăznuită cu o săptămână înainte de Sfintele Paști, nu este doar o sărbătoare împărătească din calendarul liturgic ortodox, ci și un moment important în viața socială și sufletească a comunităților tradiționale românești. În mod special, pentru fetele de măritat sau logodnicele din satele românești, Floriile aveau (și încă păstrează în unele părți) o încărcătură aparte: era ziua în care speranțele pentru o căsnicie binecuvântată se încredințau cerului, prin gesturi simple și rugăciuni însoțite de simboluri ale primăverii.
În acest articol, vom călători simbolic prin diverse zone ale țării pentru a descoperi obiceiurile de Florii legate de fetele care se pregăteau să devină mirese, purtând în inimă, în suflet și în gesturi, nădejdea unei vieți de familie pline de lumină.
🌸 Moldova – Oglinda de sub salcie și așteptarea ursitului
În satele din nordul Moldovei, în special în Bucovina, fetele care își doreau să se mărite curând mergeau dimineața devreme la biserică, purtând ramuri de salcie în sân. Acestea erau așezate mai apoi în grădină, într-un pom înflorit sau sub o icoană, alături de o oglindă mică și un pieptăn. Se credea că, dacă oglinda rămânea limpede și curată până în ziua de Paști, fata urma să aibă noroc în dragoste și o căsătorie apropiată.
Uneori, fetele înălțau rugăciuni în șoaptă către Maica Domnului, cerându-i „să le aducă pe ursit acasă”.
🌿 Transilvania – Pieptenele sub salcie și nădejdea mirelui
În zonele săsești și românești din Ardeal, cum ar fi în Țara Bârsei sau în Ținutul Călanului, exista un obicei similar: fetele își puneau pieptenii și oglinzile sub o salcie înmugurită, în noaptea dinspre Florii, iar în ziua praznicului se spălau pe față cu roua dimineții sau cu apă în care fusese ținută salcia sfințită.
Apa aceasta era considerată purificatoare și „aducătoare de chip frumos și de gând curat”. Se mai spunea că acea fată va fi văzută „ca floarea primăverii” de viitorul mire și va fi curtată în acel an.
💐 Muntenia – Împletirea cununiilor din salcie
În Muntenia, mai ales în zonele de câmpie, se împleteau cununi din crenguțe de salcie, pe care fetele le puneau pe cap și le purtau în taină în ziua de Florii. Erau cununi simbolice, care se păstrau apoi în lada de zestre, fiind considerate semne binecuvântate ale viitoarei cununii bisericești.
Se mai credea că, dacă fata nu era cerută în acel an, cununa de salcie nu trebuia aruncată, ci agățată într-un pom roditor, ca dragostea să nu se ofilească.
🌾 Oltenia – Salcia la brâu și dansul fetelor
În Oltenia, în unele sate se păstrează un obicei vechi: fetele logodite sau cele care doreau să se mărite își puneau o ramură de salcie sfințită la brâu sau în păr, în ziua de Florii, și dansau în cerc, cântând cântece de dragoste și dor. Aceste dansuri aveau loc în curtea bisericii sau în poienile din jurul satului și erau un mod discret de a se arăta disponibile pentru căsătorie.
A doua zi, băieții din sat, însoțiți de feciori mai mari sau de rude, veneau „la pețit”, după cum era tradiția.
🌷 Maramureș – Păzitul oglinzii și semnele iubirii
În Maramureșul istoric, viitoarele mirese țineau un post special înainte de Florii, un „post al inimii”, în care evitau certurile și grijile, crezând că sufletul trebuie să fie curat pentru ca dragostea să se așeze. Oglinzile, pieptenii și chiar broderiile făcute pentru zestre erau lăsate sub pomi înfloriți, în noaptea dinainte de Florii, pentru a fi „mângâiate de îngeri”.
Fetele interpretau apoi semnele dimineții: dacă era rouă multă – era semn bun; dacă era vânt sau ceață – se credea că dragostea mai are de așteptat.
🌸 Banat – Îmbrăcarea în alb și pelerinajul tăcut
În Banat, tradiția spune că fetele îmbrăcate în alb mergeau la biserică în liniște, fără să vorbească, cu gândul la viitorul mire. Era un soi de pelerinaj interior, un act de purificare și rugăciune în taină.
După slujbă, își alegeau o crenguță de salcie care să fie pusă în lada de zestre, iar dacă aveau o batistă primită de la logodnic, o legau de ramura salciei și o binecuvântau în gând.
Simbol și credință – între tradiție și taina vieții
Obiceiurile de Florii pentru viitoarele mirese nu erau simple superstiții, ci forme de rugăciune tainică, de speranță și de comuniune cu natura și cu Dumnezeu. Ele arătau dorința fetelor de a-și întemeia o familie binecuvântată, cu har de Sus, în care iubirea și credința să dăinuie.
Chiar dacă multe dintre aceste obiceiuri au pierdut din vizibilitate în lumea modernă, ele pot fi privite astăzi cu recunoștință și cu înțelepciune, ca parte a unei identități spirituale profunde, în care frumusețea femeii se împletea cu smerenia, credința și visul unei vieți curate, întemeiate pe iubirea adevărată.
